Cu viaţa sa tumultuoasã aflatã în permanențã în cãutarea de noi valori, tânãrul Richard Wagner lui Friedrich Nietzsche îi apare mai întâi ca un adevãrat erou al luptei pentru reînnoirea artei germane. Nu peste mult însã filozoful începe sã-l considere un mãrunt aventurier incult, un revoluţionar diletant, lamentabil în mediocritatea sa neputincioasã. La rândul nostru, ştim foarte bine, cã în realitate tânãrul compozitor, chiar şi prin primele sale lucrãri dãdea dovada unei erudiţii remarcabile, unui avânt creator excepţional, luându-se înaintea lui Gioachino Rossini, cel mai apreciat autor de opere al acelor timpuri.

Dupã ,,epoca Rossini”, de altfel, drumul triumfãtor al muzicii de operã se împarte în douã: primul fiind varianta fastuoasã ales de Jacques Offenbach, cu melodicitatea sa dulceagã, de placul consumerismului burghez. Wagner a ales un drum mai anevoios, de mare granduoare şi de strãlucit rafinament artistic. (Trebuie subliniat aici cã modelul reprezentat de Giuseppe Verdi, cu diapazonul sãu sentimental şi cu orizontul sãu axiologic romantico-liberal nu mai era pe placul elitei muzicale europene, sedusã treptat de impunãtorul mitologizm şi psihologism wagnerian.)

Opera ,,Dragoste interzisã” (Das Liebesverbot, 1836) este deci o operã de tinereţe a lui Richard Wagner. Narativa principalã a partiturei se bazeazã pe vestita piesã a lui William Shakespeare, ,,Measure for Measure” (,,Mãsurã pentru mãsurã”), în care îndrãgostiţii sunt persecutaţi de un tiran ambiţios şi fãţarnic, care râvneşte la o împlinire sexualã forţatã şi nemeritatã. Pânã la urmã tinerii reuşesc sã se debaraseze de pofticiosul crud şi nemernic, care-şi primeşte rãsplata cuvenitã. Muzica este profund inovatoare (mai ales în structurarea plinã de virtuozitate a temporalitãţii), care ne reaminteşte deja prodigioasa-i creativitate ulterioarã a autorului.