FRANZ LEHÁR

Lehár a apãrut ca o stea de primã mãrime pe firmamentul muzicii, într-o perioadã de crizã, în care se credea nimeni nu mai putea sã redea publicului gloria operetei clasice. La sfârşitul secolului XIX Jacques Offenbach, Hervé (Louis Auguste Florimond Ronger), Robert Planquette şi Franz von Suppé erau deja o amintire, frumoasã şi strãlucitoare ce-i drept, însã „surâsul muzicii” – cum a fost supranumitã opereta de cãtre iubitorii ei – , a reânceput sã se întrevadã abia odatã cu apariţia în 1905 a Vãduvei vesele, operetã ce a ţinut capul afişelor de atunci pânã în ziua de astãzi.

Franz Lehár s-a nãscut în 30 aprilie 1870, în Komárom, pe malul Dunãrii, situat la graniţa Cehoslovaciei cu Ungaria. A avut o copilãrie marcatã de desele mutãri ale familiei, tatãl sãu fiind dirijor de fanfarã militarã. Cu toate acestea şi-a finalizat studiile gimnaziale în Budapesta iar Conservatorul l-a fãcut în Praga unde talentul sãu componistic a fost încurajat de directorul instituţiei, Benevitz, care l-a şi prezentat lui Antonin Dvoøák. Plãcut impresionat de creaţiile lui Lehár, Dvoøák îl sfãtuieşte sã devinã compozitor.

Dupã o scurtã incursiune în viaţa de dirijor militar, este angajat la Theater an der Wien. Aici compune şi dirijeazã prima sa operetã Der Rastelbilder (Tinichigiul ambulant), pe un libret de Viktor Léon. Femeile vieneze, compusã în 1902 a devenit de notorietate atât la Viena cât şi la Berlin, iar Tinichigiul ambulant s-a jucat doi ani la rând cu casa închisã. Din colaborarea cu libretistul Léon, se vor naşte rând pe rând: Der Gottergatte, (Soţul divin), Die Juxheirat (Cãsãtorie din glumã), ambele compuse şi montate în 1904. Doar cu mari insistenţe, Theater an der Wien a montat Die lustige Witwe de Crãciun, în 1905 succesul la public depãşind cu mult aşteptãrile producãtorilor. Deja de notorietate, numele lui Lehár deschide uşile celor mai mari teatre din Europa şi din lume, cu titluri ca: Der Graf von Luxemburg, (Contele de Luxemburg), 1909, Zigeuner Liebe ( Dragoste de ţigan), 1910, Eva, 1911, Die ideale Gattin (Soţia idealã) 1912, Endlich allein (În sfârşit singuri) 1914. Urmeazã Der Sterngucker (Cãutãtorul de stele) compusã în timpul rãzboiului, Wo die Lerche singt, (Acolo unde cântã ciocîrlia) Die blauzer Mazur (Mazurka albastrã)1920, Fruhling (Primãvara) 1922, Frasquita, scrisã în 1922, Fata primãverii, 1928.

Douã prietenii adevãrate se nasc în aceastã perioadã: prietenia cu Giacomo Puccini, care-l considerã pe Lehár „un mare maestru al operetei”, şi cu Richard Tauber despre care se spune cã a renunţat la cariera operisticã pentru a cânta operetele de care se îndrãgostise.

Ultima perioadã de creaţie înregistreazã capodopere ale genului: Paganini, 1925, Þareviciul, 1927, Friederike, 1928 şi Das Land des Lachelns (Þara Surâsului), 1929 montatã întâi la Berlin. Cântecul sãu de lebãdã este o operã, Giuditta, 1934, pe care Lehár o considerã ca cea mai melodioasã dintre lucrãrile sale.

În 24 octombrie 1948, Franz Lehár trece în nefiinţã, lãsându-ne un tezaur inestimabil, operetele sale, pe care publicul de pretutindeni le aplaudã la fiecare montare la fel de entuziast ca în ziua premierei.


Dragoste de ţigan


Compusã de Franz Lehár la sfârşitul anului 1909, pe un libret de Alfred Maria Willner şi Robert Bodanzky, opereta povesteşte istoria Zoricãi, o fatã de boier, logoditã cu Ionel (Gábor), care este nesigurã pe sentimentele sale. Acţiunea se petrece în Transilvania în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-un sat de pe malul Cernei. Structura celor trei acte ale operetei reflectã acţiunea, prin titlurile generice: Noaptea logodnei, Visul Zoricãi şi Trezirea.

La logodna Zoricãi cu Ionel (Gábor) este invitat Józsi, un tânãr şi pãtimaş violinist ţigan. Acesta o seduce pe Zorica prin sunetul vrãjit al viorii dar, mai ales prin cuvintele şi personalitatea lui. Dându-şi seama cã nu cunoaşte aceste sentimente pentru logodnicul sãu. Zorica îl roagã pe Józsi sã o ia cu el, pentru ca sã devinã liberã şi fericitã, refuzându-şi logodnicul, spre consternarea invitaţilor. Frãmântatã de îndoialã Zorica, îşi aminteşte de legenda popularã conform cãreia, dacã va bea din apa fermecatã a râului Cerna, îşi va vedea viitorul. Dupã ce soarbe câteva picãturi, Zorica se afundã într-un somn adânc.

Actul al doilea este Visul Zoricãi, în care ea se vede pe sine înconjuratã de şatra de ţigani, campatã pe moşia vecinei tatãlui sãu, contesa Ilona. Dupã doi ani de absenţã, Józsi este primit cu bucurie de toţi, pentru cã fãrã vioara sa, evenimentele şatrei nu au mai fost la fel. Zorica observã cã nu numai ea se bucurã de prezenţa gitanului, femeile şatrei, chiar şi Ilona sunt atrase de el. Îndoiala îşi face loc în sufletul ei, mai ales atunci când, la anunţul Ilonei de a da o petrecere pe moşie, Zorica propune o ceremonie de cãsãtorie, şi, îmbrãcându-se în costumul tradiţional de mireasã al şatrei, tatãl ei, boierul Dragoján, o reneagã. Pe deasupra, Józsi nu doreşte o ceremonie în bisericã. Astfel visul de iubire se spulberã şi Zorica îşi dã seama cã nu poate iubi şi trãi astfel.

Actul al treilea prezintã trezirea la realitate. La petrecerea de logodnã fiecare personaj îşi aratã adevãrata faţã. Józsi, angajat pentru a cânta la petrecere, este asaltat de Ilona şi pleacã dezamãgit, nici el nu se potriveşte lumii acesteia. Trezindu-se din visul revelator, Zorica declarã cã viaţa de nomad nu este pentru ea, şi acceptã iubirea logodnicului ei.

Puţine dintre operetele lui Lehár sunt atât de inventive din punct de vedere melodic atât de îndrãzneţe din punct de vedere al armoniei, şi al culorilor instrumentale. Nicãieri folosirea cântecelor tradiţionale ungureşti şi ţigãneşti nu au fost mai convingãtoare. Libretul este marcat de o largã paletã de efecte şi afecte dramatice. Personajele sunt conduse de pasiuni adevãrate iar muzica este creatã pe mãsurã. Multe numere ale operetei au devenit faimoase: incluzând ceardaşul Zoricãi, Hör' ich Cymbalklänge, şi duetul Zorica-Józsi Es liegt in blauen Fernen. Ariile lui Józsi, Welche hier von allen würde mir gefallen, sau Ich bin ein Zigeunerkind sunt de asemenea printre favorite. Dansurile, între care dominã valsul, ceardaşul şi marşul, conferã operetei un parfum intonaţional balcanic asezonat cu armonii wagneriene (vezi intermezzo-ul instrumental pe malul Cernei), care, alãturi de lirismul sentimental sau pãtimaş al ariilor duetelor şi corurilor, defineşte stilul lui Lehár, stil cu care a sedus publicul de pretutindeni.

Premiera a avut loc la Carltheater din Viena în 8 ianuarie, 1910. Succesul vienez i-a conferit operetei o notorietate mondialã, astfel cã în 17 octombrie 1911 a fost montatã pe Broadway la Globe Theatre având 31 de reprezentaţii, iar în Londra premiera a avut loc în 1 iunie 1912, la Daly's Theatre. În Bucureşti opereta a ajuns mai repede, în 23 iunie 1910 fiind reprezentatã cu mare success de Compania Liricã Constantin Oţeleşteanu.