Opera Maghiarã din Cluj prezintã publicului joi 20 octombrie 2016 spectacolul Elixirul dragostei – creaţie a lui Gaetano Donizetti. Solişti vor fi soprana Dalma Boronkai Rodríguez (Adina) şi tenorul Hector Lopez-Mendoza (Nemorino). Lor li se alãturã Ottó Peti Tamás, László Mányoki, Zsuzsa Barabás, László Veress, Délia Göllner, Márton Tóth. Spectacolul începe la ora 18:30. Conducerea muzicalã este asiguratã de Zsolt Jankó, iar regia este semnatã de András Kürthy.
Premiera absolutã a operei bufã L’elisir d’amore (Elixirul dragostei), de Gaetano Donizzeti a avut loc la 12 mai 1832, pe scena Teatro della Cannonia, din Milano. La acea vreme Rossini se retrãsese în activitatea componisticã a muzicii de scenã, la trei ani dupã premiera cu Wilhelm Tell ( 1829); Bellini avea sã moarã peste trei ani, în 1835, dupã scrierea Puritanilor; şi avea sã mai treacã şapte ani pânã la apariţia primei lucrãri scenice a lui Verdi, Oberto. Donizetti avea 35 de ani şi se afla plenitudinea forţei creatoare, la începutul perioadei de vârf a carierei, la paisprezece ani dupã debut şi cu doisprezece înaintea prelucrãrii ultimei sale opere. Compusese deja Anna Boleyn, dar încã nu scrisese alte opere semnificative precum Lucrezia Borgia, Lucia di Lammermoor, Maria Stuart sau celebrele opere bufe Fiica regimentului şi Don Pasquale.
Elixirul dragostei se remarcã nu numai între compoziţiile acestei perioade, ci în întreaga creaţie a autorului şi nu numai, fiind o capodoperã, una dintre lucrãrile cele mai îndrãgite şi mai jucate din istoria teatrului liric. Cum se explicã faptul cã, dupã 180 de ani de la premierã, aceastã operã este la fel de popularã, se pune în scenã şi este îndrãgitã de public? De ce nu s-au bucurat de o reuşitã similarã celelalte trei creaţii ale lui Donizetti, care avuseserã premiera în acelaşi an (Fausta; Ugo, conte di Parigi şi Sancia di Castiglia)?
O operã cu adevãrat bunã are nevoie neapãrat de un libret spiritual şi bine conturat. În cazul de faţã laudele i se cuvin lui Felice Romani (1788 – 1865), autorul libretului pentru Elixirul dragostei. Libretistul şi muzicologul genovez a adaptat în doar şapte zile Le philtre - un libret scris în 1831 de remarcabilul dramaturg şi libretist francez Eugène Scribe – Donizetti având la dispoziţie alte şapte zile pentru a finaliza compoziţia, pânã la premiera operei. Libretul autorului francez a stat la baza lucrãrii lui Daniel Auber, prezentatã în premierã la Paris, în 1831, o operã menţionatã în zilele noastre, numai datoritã subiectului comun cu Elixirul dragostei.
Un subiect atractiv, un text reuşit în sine, sunt insuficiente pentru crearea unei opere durabile. (Felice Romani este autorul libretului pentru Ugo, conte di Parigi şi a altor câteva sute de opere, dintre care puţine s-au bucurat de un succes la fel de mare). Pentru naşterea unei opere atât de remarcabile şi durabile, a fost nevoie de fericitul concurs al mai multor factori. Distribuţia nu este excepţionalã, neavând mai mult de un rol principal pentru fiecare tip de voce, motiv pentru care opera poate fi pusã în scenã şi în colectivele mai puţin performante. (Este un punct de vedere important, dacã ne gândim cã astãzi e aproape imposibil sã gãseşti cinci tenori pentru un singur spectacol cu Otello de Rossini).
Cenzura nu a ciuntit piesa (contrar cu Ugo, conte di Parigi), negãsind în ea nicio aluzie politicã. Opera nu are subiect istoric şi nu este legatã strict de o anumitã epocã, ceea ce a înlesnit ulterior transformarea ambianţei scenice, povestea ei fiind simplã şi eternã, cu personaje uşor de recunoscut (Belcore sergentul ţanţoş, Dulcamara şarlatanul nãscocitor, Nemorino îndrãgostitul fãrã speranţã şi Adina, femeia cu sufletul de gheaţã, care în final se topeşte). Indubitabil, faptul cã aceste caractere se umplu de viaţã, depãşind stadiul schematic şi devenind personalitãţi, este meritul compozitorului. La fel şi faptul cã în aceastã lucrare se manifestã simultan, în toatã plenitudinea lor, motivele comice – buffo (ca de pildã scenele lui Dulcamara) şi cele lirice, sentimentale (cavatina lui Nemorino, renumita romanţã), Donizetti fiind capabil sã îmbine douã universuri total diferite, dând dovadã de o mãiestrie ieşitã din comun, care culmineazã cu duetul Nemorino-Belcore, din actul II.
Este interesant de menţionat, pentru interpreţii şi publicul de azi, cã opera nu trateazã doar un subiect peren ci se bazeazã pe legenda lui Tristan şi Isolda (un aspect relevat de fragmentul cãruia îi dã citire Adin, în scena întâia), deci - uzând un termen rãspândit în zilele noastre - este un remake prin care ni se prezintã o binecunoscutã poveste medievalã, care capãtã un final mai fericit şi mai vesel decât în versiunea originalã.
Bogãţia de nuanţe şi versatilitatea lucrãrii, constituie tot atâtea calitãţi atractive pentru cei care doresc sã punã în scenã opera. Din majoritatea înregistrãrilor sonore ale acestei opere, precum şi din actuala versiune scenicã a fost omisã – nu fãrã temei - o scenã relativ lungã de la mijlocul actului doi. Acest artificiu este explicabil atât din punct de vedere muzical – fiind partea cea mai puţin coloratã şi lipsitã de fantezie – cât şi scenaristic, întrucât prin înlãturarea acestei pãrţi, oarecum explicative, sporeşte concizia adãugând un plus de mister şi complexitate acţiunii şi oferind posibilitatea mai multor decriptãri. Cred cã pentru a simţi cã o lucrare bunã ne aparţine, nu e suficient sã ne dãm seama de calitãţile ei, ci trebuie sã gãsim punctele de a ne racorda la ea şi – în anumite situaţii - sã intervenim asupra ei. O adevãratã capodoperã suportã acest lucru, în orice condiţii.
